CUM ARATĂ CORPUL UMAN ÎN SPAȚIU???

ORIENTĂRI ANATOMICE

   Pentru a înţelege mai bine corpul uman, poziţiile corpului, conceptul de antrenament şi pentru a pune în practică antrenamentul propriu-zis, este nevoie de a cunoaşte urmatoarele:

• Axe;
• Plane anatomice;
• Direcţii şi sensuri;
• Definirea mişcărilor.

                Anatomia aparatului locomotor şi implicit a mişcărilor, pune în acţiune trei sisteme principale: oasele, elementele scheletului unite între ele prin articulaţii mobilizate de muşchi.

                Definirea mişcărilor nu este un lucru simplu, deoarece acestea se pot face într-o infinitate de direcţii şi implică de cele mai multe ori mai multe articulaţii.  Din acest motiv s-a impus folosirea unor conventii:

1. Mişcările sunt descrise plecând dintr-o poziţie de echilibru, numita pozitie anatomică, în care corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele şi membrele superioare de-a lungul corpului, palmele privind în afară.
2. Studiul se axează asupra componentelor fiecărei articulaţii.
3. Pentru fiecare articulaţie mişcările sunt observate în trei plane de referintă.

                Planele anatomice sunt suprafeţele ce secţionează / intersectează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidenţă. Mişcarile au loc în aceste plane în jurul unui ax perpendicular pe planul respectiv.

                                                                                                                   

1. Planul sagital este cel care divide corpul într-o parte stangă şi într-o parte dreaptă. Prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menţionat.

     El este planul în care se execută mişcările vizibile din profil, în jurul unui ax transversal (frontal).

     O mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior faţă de poziţia anatomică se numeşte FLEXIE. 

     Exemplu:  flexia antebratului

     O mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior faţă de poziţia anatomică se numeşte EXTENSIE.

2.   Planul frontal este cel care divide corpul într-o parte anterioară şi una posterioară. Este planul în care se fac mişcările vizibile din faţă în jurul unui ax sagital (antero-posterior).

      O mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a corpului se numeste ADDUCŢIE.

Exemplu: adductia bratului.

      O mişcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediana se numeste ABDUCŢIE.

      Pentru trunchi şi gât o mişcare în plan frontal se numeşte înclinare laterală.

Exemplu: înclinare laterală dreapta.

      Pentru degete linia mediană dreaptă a corpului este înlocuită de axa mâinii (deget 3) sau a piciorului (deget 2). Exemplu: abducţia degetului 5 il îndepărtează de axa mâinii şi nu de linia mediană a corpului.

3. Planul transversal este cel care împarte corpul într-o parte superioară şi una inferioară. Este planul în care se realizează mişcările vizibile de sus sau de jos în jurul unui ax vertical ( longitudinal ).

                O mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în exterior se numeşte ROTAŢIE EXTERNĂ.

Exemplu: rotaţia externă a coapsei.

                O mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în interior se numeşte ROTAŢIE INTERNĂ.

Exemplu: rotaţia internă a braţului.

                Pentru antebraţ rotaţia externă se numeşte supinaţie, iar rotaţia internă pronaţie.  Pentru trunchi rotaţiile se realizează la stânga sau la dreapta.

                În afara acestor mişcări mai exista un tip de mişcare complexă numită CIRCUMDUCŢIE. În cadrul acestei mişcări segmentul trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la poziţia de flexie. Ea se poate executa şi invers cu punct de plecare din orice poziţie.

                Se mai descriu Şi milşcări speciale în cadrul cărora se înscriu mişcările de INVERSIUNE şi EVERSIUNE ale piciorului. Inversiunea reprezintă mişcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului ( flexia plantară, adducţia şi supinaţia piciorului) iar eversiunea este mişcarea inversă.

                PROTRACŢIA reprezintă mişcarea prin care o parte a corpului se deplasează spre anterior într-un plan paralel cu cel al solului, în timp ce RETRACŢIA este mişcarea inversă.

                Un alt grup de mişcări este cel al RIDICĂRII şi COBORÂRII unui segment al corpului ( mandibula, umeri).

În realitate mişcările corpului se fac frecvent în mai multe plane.

                Exemplu: poziţia croitorului (în imagine) se realizează prin flexie + abducţie + rotaţie externă a coapsei.

                Cele trei plane analizate servesc, deci, numai ca referinţă pentru descrierea mişcărilor. Planele care împart corpul în două jumătăţi se numesc medio-sagital (dreapta şi stânga), medio-frontal (anterioară şi posterioară) şi medio-transversal (superioară şi inferioară).

                La intersecţia celor trei plane se găseşte centrul de greutate al corpului.

                Pentru articulaţiile distale mişcările se realizează într-un singur plan (mişcari pure). La nivelul articulaţiilor proximale (umăr, şold) se realizează mişcări complexe, în mai multe plane simultan, în timp ce la nivelul articulaţiilor intermediare (cot, genunchi) mişcările se realizează ăn două plane.

4. Amplitudinea se referă la deschiderea amplă, maximă, frecvent optimă, a segmentelor corpului. Acest punct de vedere este analitic (parte cu parte, efect imediat). Corpul, împreună cu poziţiile şi mişcările sale, poate fi abordat şi ca întreg.   Relaţia analitic – global (parte – întreg) ne conduce, pe filieră didactică, la conceptul de „metodă de gimnastică”.

Amplitudinea are două accepţiuni:

v  unghiuri;

v  traiectorii.

                Amplitudinea ca unghi este atribut al supleţii (mobilităţii), iar amplitudinea ca traiectorie este un efect al detentei (înălţimea traiectoriei, lungimea traiectoriei). De la simplu la complex, amplitudinea (un punct, un segment) urmează un „culoar” cognitiv motric; se trece de la un lanţ cinematic la altul, de la unul deschis la altul închis, se alternează simetriile cu asimetriile. Unele simetrii sunt mai simetrice decât altele (percepere şi simţire, fine). În plan psihologic (subiectiv), amplitudinea se percepe prin simţul muscular – de la uşurinţă (confort psihic, plăcere) până la disconfort (oboseală, durere, accident etc.).

5. Ţinuta corpului

Prin ţinuta corpului exprimăm nu numai o armonie, ci şi o atitudine. Ţinuta corpului are rădăcini tradiţionale, estetice, psihologice, educative şi sociale. În gimnastică, ţinuta exprimă armonia corporală, cinetică şi postura.

Cele mai cunoscute sensuri ale ţinutei corpului sunt:

–         ţinuta corpului în viaţa personală şi profesională;

–         ţinuta – formă a poziţiilor şi mişcărilor de gimnastică;

–         ţinuta – stil de exprimare (balet, dans, gimnastică artistică sportivă, nivel calitativ superior);

–         ţinuta sportivului.

Sinonime: „spatele drept”, „precizie”, „expresivitate”, „stil” (mişcare stilizată).

                Ţinuta corpului are ca substrat un tonus muscular şi psihic crescut, un autocontrol sporit; exprimă sănătate, plăcere pentru efortul fizic, energie, optimism, autoeducaţie şi chiar nivel cultural. Viciile de atitudine, cum ar fi scoliozele, lordozele, cifozele, piciorul plat, funcţionale, se pot atenua prin exerciţii de gimnastică. Profesorii vor învăţa elevii „să locuiască în corpul lor”.